Erau tineri şi frumoşi.

Acum. Doar frumoşi au rămas. Povestea lor, pare a fi una lungă. Lungă. Frumoasă. Nu i-am cunoscut niciodată, dar i-am întîlnit în fiecare zi, ani la rând.

Îi urmăream, mai bine zis îi admiram.

 Doamne,cât de frumoşi erau împreună. Erau.
Deci, povestea lor începe de demult. Eu doar sfîrşitul frumos şi trist l-am urmărit.

În fiecare dimineaţă mergeam la liceu şi treceam pe la poartă lor, care era închisă, în semn de a nu lasă lumea să-i deranjeze. Ei erau deja în prag. El mereu cu miina întinsă oaştepta să o ajute să coboare. În cealaltă, ţinea mereu o floare(habar n-am de unde o lua în plină iarnă la 7:30). Aşa era în fiecare dimineaţă. El ieşea primul, o aştepta. Apoi împreună plecau la braţ să se plimbe…Îi urmăream, mai bine zis îi admirăm. Uneori chiar întîrziind şi la ore. Dar eram fericită, pentru că ei erau frumoşi. Pot să zic că şi tineri, deşi purtau mulţi ani în spate, care îi făceau să se aplece de greutatea lor. Erau tineri. Tineri pentru că încă se mai iubeau.

Îi urmăream, mai bine zis îi admirăm, dimineaţă după dimineaţă. Nu am obosit niciodată să-i privesc .Erau atât de frumoşi. Atât de tineri când se ţineau de mâna.
Au trecut cam 3 ani şi tot împreună erau. Tot atât de îndrăgostiţi ca doi adolescenţi într-o zi de mai. Dar…într-o dimineaţă l-am văzut singur afară pe prag. Ea era bolnavă.Dimineţile le petreceau tot împreună, dar nimeni nu-i mai vedea. Şi eu parcă uitam cât de frumoşi erau. Cât de tineri.
Zile la rând eram cu gândul la ei. Oare ce fac? Cum sunt? Oare au îmbătrânit?

În acea dimineaţă m-am trezit mai devreme. Ploua. Era o zi rece de aprilie. Vântul bătea nebuneşte în geam. Eram neliniştită. Nu înţelegeam de ce m-am trezit la ora asta. Ploua. Am ieşit mai devreme din casă, trec iar pe lîngă poartă veche. Dar, azi e deschisă larg. Uşa deschisă. O cruce lîngă ea. Un bocet înăbuşit înăuntru. Plouă. O lacrimă se prelinge pe obraz sau poate nu. Plouă. Şi nu mai înţeleg plîng sau sunt picăturile de ploaie rece pe obraz. Nu înţeleg El sau Ea? Mi se formase un nod în gât şi aş fi vrut să strig. Să urlu. Pentru că ei erau frumoşi. Erau tineri. Se iubeau.Privesc la ceas, sunt în întîrziere. Nu mai contează. Întru. Văd acelaş om frumos, îmbătrânit parcă, plingand lîngă ea. Tot tânăra rămase. A iubit pînă la ultima răsuflare. Fac încă un pas. Stau lîngă el. Tac. Cuvintele nu rezolva nimic în acest caz. Îl văd cum mă priveşte şi parcă mi-ar fi spus din priviri “prea tânăra era, încă mai iubea”. Îi privesc. Tac. Nici nu mai ştiu cum am ieşit şi cum am ajuns la liceu. Dar era deja ora 9 şi ceva. Acea zi a trecut la nebunie de greu. O veşnicie.
Au trecut ceva zile. Poarta lor e tot deschisă. Parcă ar fi chemat-o să vină înapoi. El, îmbătrînise. Dimineţile o aştepta la gard cu o speranţa în ochi. De parcă ea plecase pînă la magazin, iar pe el l-a lăsat să o aştepte. Aşa că doi îndrăgostiţi. Dar nu era să vină. O aşteaptă şi azi .Fără flori. Ştie totuşi. N-o să vină. Dar o aşteaptă. Şi mă petrece cu privirea de parcă mi-ar spune: “dacă o vezi să-i zici că o aştept”.
Nu am întîlnit-o niciodată. Ea plecase. El a rămas. Şi în asta zi de 14 februarie el tot o mai aştepta. La gard. Cu flori. Mai bătrân că niciodată.

Când m-a văzut că vin mi-a făcut semn să mă apropii. M-a privit. Câteva clipe a tăcut. Într-un târziu mi-a zis “să ştii că nu trebuie să iubeşti numai pe 14, trebuie să iubeşti 24/24 în fiecare zi. Trebuie să aştepţi, să aştepţi. O să vină. Neapărat o să vină.”
Poate că vorbea de ea. Poate că vorbea de El. Am înţeles un lucru: trebuie să aştept. Şi fără flori. Să aştept doar. “O să vină. Neapărat o să vină.”

P.S. Dacă el o asteaptă ştiind că n-o să vină, de ce să nu aştept şi eu? În cazul meu, El va veni. Important e să nu iubesc numai pe 14, să iubesc 24/24 în fiecare zi!